Terapeuta Philippa Perry ne spune care este „Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri”

            Psihoterapeuta britanică Philippa Perry, autoarea celei mai recente cărți publicate de Editura Trei, în colecția „Psihologie practică pentru părinți”, spune despre Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri. (Copiii voștri se vor bucura că ați citit-o), #1 Sunday Times Bestseller, că nu este o simplă carte de parenting, cu sfaturi despre creșterea copilului.

„Voi vorbi despre cum poate influența comportamentul din timpul sarcinii legătura dintre mamă și copil și cum să vă raportați la bebeluș, la copil, la adolescent sau chiar la copilul adult, astfel încât relația dintre dumneavoastră să îi dea acestuia putere, iar dumneavoastă satisfacție. Și, ca rezultat, veți reuși să evitați războaiele de la sculare, ora mesei, baie și culcare. Această carte este pentru părinții care nu numai că își iubesc copiii, dar vor să îi și placă”, spune Perry.

Autoarea îi provoacă pe părinți la o călătorie interioară în aproape 300 de pagini, structurate în 6 părți. Acestea vorbesc despre aspecte vitale ale felului în care părinții își doresc să construiască una dintre cele mai frumoase relații ale vieții: cea cu copiii lor. Cu peste 20 de ani de experiență terapeutică, Philippa Perry este cunoscută nu doar pentru cărțile publicate, cea mai recentă fiind „Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri”, la Editura Trei, dar și pentru documentarele sale pe teme de parenting și sexualitate, pentru activitatea de prezentator de televiziune și cea de jurnalist freelancer.

Pe de-o parte există iubirea permanentă și firească a părinților pentru copiii lor. Pe de altă parte, ea este supusă provocărilor de zi cu zi, printre care se numără presiunile și așteptările pe care adulții le au față de ei înșiși în rolul de părinți. Dar mai sunt şi conflictele interioare resimțite în momentele de frustrate, enervare sau furie, provocate de diverse comportamente ale celor mai mici sau mai mari. Pentru a le depăși cu succes, Perry propune înțelegerea câtorva pași, însoțiți de exemple din experiența sa de terapeut și părinte:

1.Relația părinte-copil

Ea explică faptul că a crește un copil nu înseamnă (numai) acțiuni, lucruri pe care părintele le face cu copilul, pentru el sau îl pune pe el să le facă, traduse în educația prin învățare. În primul rând, creșterea copilului pornește de la relația dintre figura parentală și copil, relație care va da celui mic siguranță și ulterior putere lui și copiilor lui. „Dacă am fi plante, acea relație ar fi solul. Relația susține, hrănește și permite sau împiedică dezvoltarea. (…) Aceasta este o abordare pe termen lung și nu o colecție de sugestii și trucuri. Mă interesează cum ne putem înțelege copiii și nu cum îi putem manipula”.

2.Relația părintelui cu el însuși, prin analizarea propriei copilării

„Copiii nu fac ce spunem noi, ci fac ce facem noi”. Iar acest fapt vine cu o responsabilitate în plus. Pe lângă o monitorizare permanentă a propriului comportament, presupune și conștientizarea propriei copilării și a experințelor și emoțiilor trăite atunci. Care inevitabil se întorc, fie că părinții își dau seama sau nu de acest aspect, deoarece „copilul poate să stârnească în noi amintiri care ne vor influența apoi în mod eronat deciziile de parenting, iar dacă nu ne facem timp să analizăm felul în care am fost crescuți, această moștenire ne poate afecta pe nesimțite”.

Astfel, se întâmplă ca atunci când părinții reacționează și își evaluează reacțiile emoționale, să nu ia în considerare că acestea ar putea fi declanșate de o amintire și nu de cele întâmplate în prezent. Un exercițiu util propus de Perry ar acela prin care trăirea unor sentimente puternice negative în prezența copilului să fie privită ca o avertizare asupra a ceea ce a trăit părintele și nu a comportamentului copilului.  Iar această conștientizare poate aduce o schimbare semnificativă în relație și în felul în care copilul va înțelege intervenția părintelui.

Însă rememorarea trecutului poate fi chinuitoare. În primul rând pentru că acesta poate conține experiențe în care, pe lângă iubire, au existat și critici, etichetări negative sau reproșuri care au modelat comportamentele ulterioare ale adultului. Perry explică faptul că fiecare părinte își dorește să își iubească copilul, însă uneori acest bagaj emoțional negativ tinde să creeze niște bariere sau reacții care vorbesc mai mult despre suferința trecută și neînțeleasă, decât despre sprijin necondiționat, despre acceptare și căldură, chiar și atunci când sunt impuse copilului limitele de care are nevoie.

 3. „Ruptură și reparație” – de ce e bine să cerem iertare copilului

„Rupturile, neînțelegerile, presupunerile eronate, jignirile sunt inevitabile în orice relație însemnată, intimă și familială. Nu ruptura contează, ci reparația”, iar asta înseamnă o schimbare a reacțiilor și/sau o discuție clarificatoare cu copiii, care să conțină recunoașterea greșelii și a (le) cere iertare, după ce evenimentul s-a produs. „Pentru că nu este prea târziu să îi mărturisiți că ați greșit”, iar pentru un copil, chiar și pentru un adult, înseamnă enorm.

Pentru cei care se întreabă dacă acest lucru nu va știrbi autoritatea părintelui, atunci când copilul descoperă că părintele nu are întotdeauna dreptate, Philippa Perry răspunde ferm: „Nu! Copiii au nevoie să fim noi înșine, să fim sinceri, nu să fim perfecți”.